Camil Stoenescu's blog

Se discută intens zilele acestea, în presă și blogosferă, despre modificarea constituție și/sau schimbarea regimului politic actual. Se vehiculează noțiuni „suculente” precum unicameralism, bicameralism, regim parlamentar, semiprezidențial, prezidențial, dictatorial, sisteme electorale șamd. Întregul glosarul de termeni al „științei” politice este pus la bătaie pentru a susține sau combate o poziție sau alta.

Nu știu cât de constructivă este această dezbatere. Impresia mea este că se preferă chestiuni de formă în detrimentul celor de fond, tocmai pentru că fondul este destul de incomod – și lipsit de rezolvări facile și univoce.

În ceea ce privește rezultatul controversatului referendum din noiembrie anul trecut, să vedem o listă succintă a câtorva state cu parlament unicameral:

• Danemarca
• Suedia
• Noua Zeelandă
• Armenia
• Bulgaria
• Croația
• Grecia
• Finlanda
• Ungaria
• Israel
• Lituania
• Liechtenstein
• Norvegia
• Turcia
• Ucraina
• Venezuela
• Bangladesh

În ceea ce privește venitul mediu anual pe cap de locuitor, acesta variază de la $ 118 000 în Liechtenstein până la $ 1500 în Bangladesh și de la $ 6400 în Armenia la $ 55 000 în Norvegia. Cât despre gradul de democratizare și trăinicie a instituțiilor, faptul că Venezuela și Bangladesh se află în aceeași oală cu Suedia și Noua Zeelandă spune multe.

Dar să trecem la statele cu legislativ bicameral:

• Franța
• Olanda
• Italia
• Filipine
• Cehia
• Irlanda
• Argentina
• Austria
• Canada
• Japonia
• Malaezia
• Pakistan
• Elveția
• Rusia
• Marea Britanie

Venitul mediu pe cap de locuitor al acestor state variază și el de la $ 3300 în Filipine până la $ 40 900 în Elveția și de $ 2600 în Pakistan pînă la $ 39 300 în Canada. Cât despre cultură și tradiții politice, Rusia e pe atât de democratică pe cât este Elveția de săracă, iar Pakistanul și Olanda își dau și ele mâna într-o relație absurdă.

Concluzia? Niciuna – și tocmai aceasta este partea esențială. Nu se poate stabili nicio relație clară între structura legislativului și gradul prosperitate și democratizare al unei țări. Este doar o formă – ce-i drept una cu tradiție și importantă – dar tot o formă. O suprastructură. Fondul trebuie căutat în altă pare: tradiție și evoluție istorică, cultură politică ca rezultat al transformărilor din societate, mentalități etc. Lucruri care rămân, indiferent de modificarea unui paragraf din Constituție. Orice discuție ulterioară ce încearcă să compare virtuțile unicameralismului cu cele ale bicameralismului pe aceste criterii, ca forme scoase din context, este puțin serioasă și utilă.

Buna guvernare nu rezidă în particularitățile arhitecturii politico-instituționale, la fel cum simplul fapt de a conduce Mercedes sau  nu te face șofer bun. Vorbim de o schimbare cantitativă a clasei politice, când de fapt necesară – deși aproape imposibil de realizat – ar fi una calitativă. Din această perspectivă, pot să fie 477, 300 sau 100 de parlamentari, Parlamentul poate fi la rândul lui unicameral, bicameral sau tetracameral ca stomacul de bovină, problemele de fond vor rămâne.  Care ar fi acestea? În primul și-n primul rând mecanismul de partid prin care se fac nominalizările celor ce ajung pe listele eligibile, fie ele și uninonimale; criteriile uzitate aici sunt cele ce țin de clientelism politic și obediență față de „greii” partidului. Parlamentarismul nu devine o vocație, un mod de a te pune în slujba cetățenilor și a țării tale, o responsabilizare, ci o cale bătută pentru ascensiunea politică și pentru un fotoliu confortabil-cu-piele-capitonat. De altfel, lipsa oricăror forme de control și sancțiune ale electoratului față de activitatea aleșilor neamului este ilustrativă în acest sens. Și apoi ajungem la partide politice, cheia de boltă a pluralismului, care partide sunt organizate în România mai degrabă ca găști de interese decât ca platforme ideologice rezultate în urma unor tendințe și necesități la nivelul societății. Nici n-ar putea fi altfel, având în vedere că la noi ideologiile sunt extrem de flexibile și fluide (ca să nu spun giruetă) – singurul element peren este interesul, individual sau de grup.

Astfel – este o simplă opinie subiectivă – parlamentul bicameral se justifică doar în cazul unui stat federal, când cele două camere îndeplinesc roluri diferită și reprezintă entități diferite (statele federale vs populația ca întreg).

Dacă ar fi după mine, aș vrea România organizată ca stat federal, pe modelul german de regim parlamentar: șeful statului ales de către o Convenție Federală (Bundesversammlung) formată din membrii Bundestag-ului și un număr egal de delegați ai statelor federale (Länder). Parlament bicameral, format dintr-o cameră inferioară cu rol predominant (Bundestag – reprezentanții populației) și o cameră superioară, Bundesrat, formată din reprezentanții statelor federale. Sistemul de vot pentru Bundestag? Uninominal într-un singur tur – first past the post. Pentru Bundesrat, fiecare stat federal ar fi liber să-și aleagă sistemul electoral. Primul-ministru este ales de către Bundestag la propunerea președintelui – evident că partidul sau coaliția de partide ce câștigă alegerile își impun fără probleme candidatul. Ceilalți membri ai guvernului sunt nominalizați de către Cancelar. Odată numit, cancelarul nu poate fi demis printre moțiune de cenzură – precum în cazul românesc de pildă – ci este nevoie ca odată cu adoptarea moțiunii să-i fie propus și un succesor care să se bucure de o majoritate. Sistemul se cheamă moțiune de cenzură constructivă (konstruktives Misstrauensvotum). Este o metodă a se asigura continuitate și a împiedica abuzul de acest mecanism.

Bineînețeles, așa ceva nu se poate în România – știm cu toții de ce. La noi cuvântul „federalizare” este tabu; motivele sunt evidente – structura etnică a populației din Transilvania. Tocmai de aceea am și votat la referendum pentru parlament unicameral – în speranța unui proces legislativ mai lin și mai eficient, în locul redundaței și a ambiguității de atribuții dintre cele două camere actuale. Deși, mă întorc, nu în număr sau organizare rezidă performanțele unui sistem.

Suntem ca un bucătar nepriceput ce gătește o rețetă sofisticată, pe care bineînțeles că o prepară prost. Astfel, tare mă tem că – în bună tradiție mioritică – totul va rămâne la noi la stadiu unor discuții bizantine, pline de pasiune și interese, dar lipsite de substanță.

PS  Cine vrea o mostră de clasă politică românească în toată splendoarea ei greţoasă, să se uite aici.