Camil Stoenescu's blog

Conform unui sondaj Gallup, efectuat în 2009, cele mai sărace țări din lume sunt acelea în care sentimentul religios este foarte puternic:

Explicația alternativă la concluzia firească – religia ca indicator al sărăciei/înapoierii – ar fi aceea că, lipsiți de satisfacții concrete, materiale, oamenii se refugiază în religios pentru a evada din realitatea cotidiană.

Deloc surprinzător, Statele Unite sunt excepția de la regulă – un stat bogat în care majoritatea respondenților (65%) consideră că religia joacă un rol important în viața lor. Cu 84% răspunsuri afirmative, România se află în „top”, înaintea unor țări precum Irak, Turkmenistan sau Republica Moldova. Nici nu e de mirare, având în vedere că în orice cătun există câte o biserică; mai greu cu școlile și dispensarele, conform principiului „dacă tot nu-i putem educa sau vindeca, măcar îngropăciunea să fie după tot dichisul”.

Ideea unui american, Alec Brownstein pe nume, transpusă – cu doar șase dolari – în locul de muncă visat:

Meet Alec Brownstein, senior copywriter at creative advertising shop Young & Rubicam (Y&R) New York. Last summer, Alec was just another tired, 28-year-old copywriter at a large international ad agency who wanted nothing more than to work at “a really creative shop for really creative [creative directors].”

 

While Googling his favorite creative directors last summer, Brownstein noticed that there were no sponsored links attached to their names. Since Brownstein Googles himself “embarassingly frequently,” he assumed that the creative directors did so as well, and thus he decided to purchase their names on Google AdWords.

 

“Everybody Googles themselves,” Brownstein explained. “Even if they don’t admit it. I wanted to invade that secret, egotistical moment when [the creative directors I admired] were most vulnerable.”

 

Since Brownstein was the only person bidding on the names of the five creative directors he most admired, he was able to get the top search spots for a mere 15 cents per click. Whenever someone ran a search for one of the creative directors’ names, the following message appeared at the top of the page: “Hey, [creative director's name]: Goooogling [sic] yourself is a lot of fun. Hiring me is fun, too” with a link to Brownstein’s website.

 

Over the next couple of months, Brownstein received calls from all but one of the creative directors whose names he had purchased. And finally, at the end of the year, he received a job offer from two: Scott Virtrone and Ian Reichenthal of Y&R New York.

 

The whole campaign cost him $6.

Acum câteva zile prezentam un argument în favoarea rămânerii în țară. Astază voi încerca să sintetizez  o serie de argumente în sprijinul plecării/emigrării din România; unele se regăsesc și în comentariile de la postarea respectivă. Bineînțeles, considerentele pecuniare sunt doar o fațetă a problemei. Dorința de a pleca este determinată și de alte criterii, mai greu sau mai ușor de cuantificat, dar la fel de întemeiate:

• corupția cvasi-generalizată;
• cel mai prost sistem de sănătate din Uniunea Europeană;
• educația – contrar mitului „școala românească producătoare de olimpici”, nu avem nicio universitate în topul celor mai bune 500 din lume, spre deosebire de Ungaria, Cehia sau Polonia;
• sistemul de pensii;
• infrastuctura și transporturile – situații ilustrative se pot găsi aici sau aici;
• o clasă politică incapabilă, formată din grupări/găști de interese clientelare, fără viziune sau ideologie, ce pompos își spun „partide politice”;
• un stat român slab și incompetent care își bate joc de proprii cetățeni;

Și s-ar putea continua, fiecare își poate completa lista cu propriile argumente și percepții.

PS  O privire la criteriile Indexului de Dezvoltare Umană este utilă.

Reportajul din New York Times mi-a atras atenția, dincolo de tematică și modalitatea de abordare, datorită prezenței unui nume neaoș românesc – Oana Marin – printre fumătorii ce fac obiectul articolului respectiv, într-o societate americană în care fumatul devine tot mai stigmatizat:

“I always thought it would have made me sick or made me cough,” Ms. Marian said as she recalled her first drag, at 16, at that summer camp in Romania. “But it was like I had always smoked.”

Her father was a journalist and her mother worked at the National Theater; both smoked. Her father’s position brought them privilege — a nice apartment in the center of Bucharest, the summer camp. Ms. Marian attended a government school that focused on physics.

She smoked off and on, mostly at a cafe over a cup of coffee. But it wasn’t until she moved to Haifa, Israel, with her mother, after her father died, that she bought her first pack. She was a student again, studying electromagnetic engineering at Technion, Haifa’s polytechnic university. Everyone smoked, so she smoked more.

She met her husband there. He was studying civil engineering. They began as friends in 1981 and romance seeped in. In 1986, they married. In time, she tossed engineering aside to help a friend with corporate accounts at a travel agency.

“I always liked to travel,” she said. “All these nice places. It spoke to me.”

Moving to the United States was a key goal. She settled into Jackson Heights, Queens, in 1990 with her husband and had a son, who graduated from Bronx High School of Sciencetwo years ago. He is 19 now, a sophomore at the State University at Stony Brook. She worked first as manager of an Israeli restaurant in Queens, then jumped to reservations at a travel agency, and now coordinates travel road shows for clients of HRG, a huge firm specializing in corporate travel.

She became a citizen in 2000 and, like many immigrants, is fiercely loyal and proud of her adopted country. “If anybody asks what I am, I say American,” she said.

But, like a parent with a gifted child who doesn’t live up to expectations, she has been occasionally disappointed. She expected a meritocracy, where hard work and intelligence rule the day, and found that whom you know and how you present yourself can best the best. The smoking rules, too, bring back a few memories of her childhood.

“Land of the free, I envisioned it that way,” she added. “I probably idealized it. Being born and raised in a Communist regime, I was looking for the exact opposite — capitalism, free market, individual freedoms.”

O „felie” dintr-o societate diferită, o lectură instructivă.

Acum ceva vreme fragmentul de mai jos făcea parte din manualul de filosofie pentru clasa a XII-a, capitolul „Dreptatea”:

[…]

— Întrebarea este ce a vrut să spună R. Daneel prin folosirea termenului „justiţie”.

— Din contextul conversaţiei noastre, el s-a referit la ceea ce am înţelege eu, dumneavoastră şi orice alt om, dar ce n-ar putea înţelege nici un robot.

— Domnule Baley, de ce nu-i cereţi să definească termenul?

Baley simţi că siguranţa începea să i se destrame. Se întoarse spre R. Daneel:

— Ei bine?

— Da, Elijah?

— Cum defineşti tu justiţia?

— Justiţia, Elijah, este ceea ce există când toate legile sunt aplicate.

— O definiţie bună pentru un robot, încuviinţă Fastolfe din cap. Dorinţa de a urmări aplicarea tuturor legilor a fost recent încorporată în Daneel. Pentru el, justiţia este un termen foarte concret, deoarece se bazează pe aplicarea legii, care la rândul ei se bazează pe existenţa unor legi specifice şi definite. Nu este vorba de nimic abstract. Un om poate recunoaşte faptul că, pe baza unui cod moral abstract, unele legi pot fi proaste, iar aplicarea lor injustă. Ce părere ai, R. Daneel?

— O lege injustă, răspunse egal R. Daneel, este o contradicţie în termeni.

— Aşa stau lucrurile pentru un robot, domnule Baley. Din acest motiv, nu trebuie să confundaţi justiţia dumneavoastră cu cea a lui R. Daneel.

                                                                                                                                        Isaac Asimov – Caverne de Oțel

Ce este – sau ce ar trebui să fie – un doctorat, explicat în 12 imagini:

de aici.

Vorbeam mai deunăzi cu un prieten – programator freelance – despre ipoteza (demnă de luat în seamă) a plecării din țară. Printre argumentele schimbate, acesta mi-a spus foarte sincer: „N-am niciun motiv să plec din România; ceea ce fac eu pot face de oriunde, fie într-o cameră de hotel, o insulă pustie sau metropolă europeană, cât timp dispun de conexiune la Internet. Așa că nu văd de ce aș emigra, să-mi las în urmă toți prietenii și tot ceea ce m-a format ca persoană, pentru a mă dezrădăcina în altă parte. Am stat un an în Germania, trei luni în Paris, știu ce înseamnă Occidentul și mă simt mai bine în România.”

Desigur, cazul este unul particular. Este greu să convingi un doctor, plătit mai prost decât un liftier, sau un profesor ce câștigă pe sfert din remunerația unui șofer de minister, să rămână în România. Nu pasiunea pentru profesia aleasă, ci doar un masochism latent i-ar (mai) reține aici. De altfel, aceștia pleacă în număr tot mai mare.

Despre nevoia de exprimare/comunicare – facilitată de dezvoltarea explozivă a ceea ce numim îndeobște „social media” – și despre cât contează cu adevărat ceea ce spunem, suprapus peste „zgomotul de fond” din mediul online, într-o formulare radical-sugestivă:

It’s not so much that I don’t want to write 300 words a day, the bigger issue is that I have nothing to say. In fact, I doubt many of us do. I, for one, wish to minimize my personally engraved bubble of meaningless drivel sent into the ether. Drivel seems to be a particularly irritating condition afflicting my generation: saying nothing and saying it often. Life has become one huge, amorphous glob dripping with status updates and twitpics. Timelessness and substance have been replaced with real-time perishables.[…]

As a social media whore, I pray for a time when updates are thought-provoking, interesting, funny or at the very least, worth 2 seconds of my brain function. Not always, not as a rule, but as a courtesy. We’re losing our filter. "Think before you speak" applies just as much to written words as it does to our face-to-face interactions.

O altă opinie ilustrativă în acest sens:

Then last night I noticed that my Buzzes were no longer showing up on Twitter (I use a service called Buzz Can Tweet that has been pretty reliably rebroadcasting my Buzz posts to Twitter.) I looked more closely at my Buzz feed and noticed that there had been considerably less engagement over the past few weeks. Then I noticed that I wasn’t seeing my posts in my Buzz timeline at all. A little deeper investigation showed that nothing I had posted on Buzz had gone public since August 6. Nothing. Fifteen posts buried, including show notes from a week’s worth of TWiT podcasts. Maybe I did something wrong to my Google settings. Maybe I flipped some obscure switch. I am completely willing to take the blame here. But I am also taking away a hugely important lesson.

No one noticed.

Not even me.

It makes me feel like everything I’ve posted over the past four years on Twitter, Jaiku, Friendfeed, Plurk, Pownce, and, yes, Google Buzz, has been an immense waste of time. I was shouting into a vast echo chamber where no one could hear me because they were too busy shouting themselves. All this time I’ve been pumping content into the void like some chatterbox Onan.

Iar în tot acest timp, cunoștintele noi se fixează și creativitatea se dezvoltă tocmai când suntem „off-line”, decuplați de la zumzăitul informațional, mai mult sau (adesea) mai puțin relevant. Viitorul stă sub semnul solipsismului.

În prezent – cât și cum se produce energia electrică și care sunt principalii consumatori:

Și evoluția producției și consumului de energie, între 1949 și 2009:

La o primă vedere: consumul de energie – total și pe cap de locuitor – a cunoscut o creștere continuă în ultimii 60 de ani, iar în prezent înregistrează o ușoară scădere, după maximul atins la începutul anilor 2000. Strâns corelate cu indicatorul anterior, cheltuielile cu energia au crescut într-un ritm și mai spectaculos, în special după 1990. Totodată, lesne de observat, schimbările în producție nu sunt substanțiale – cărbunele și petrolul au continuat să fie principalele surse de energie, urmate de cea nucleară. Cu toată publicitatea făcută, sursele alternative/nepoluante de producere a energiei aduc un aport simbolic în tabloul de ansamblu. Dar, cel mai probabil, în viitor situația nu poate decât să se schimbe.

De aici.

PS  1 Quad = 1.055 × 10¹⁸ jouli.

De la creatorii Nmap:

We retrieved each site’s icon by first parsing the HTML for a link tag and then falling back to /favicon.ico if that failed. 328,427 unique icons were collected, of which 288,945 were proper images. The remaining 39,482 were error strings and other non-image files. Our original goal was just to improve our http-favicon.nse script, but we had enough fun browsing so many icons that we used them to create the visualization below.

The area of each icon is proportional to the sum of the reach of all sites using that icon. When both a bare domain name and its "www." counterpart used the same icon, only one of them was counted. The smallest icons–those corresponding to sites with approximately 0.0001% reach–are scaled to 16×16 pixels. The largest icon (Google) is 11,936 x 11,936 pixels, and the whole diagram is 37,440 x 37,440. Since your web browser would choke on that, we have created the interactive viewer below (click and drag to pan, double-click to zoom, or type in a site name to go right to it).

Concluzie interesantă – aparent, Facebook este al doilea site din lume ca trafic, după Google, depășind Youtube, Yahoo! sau Wikipedia.

De aici.