SÂMBĂTA SEARA apăru pe neaşteptate un om, pe care nu-l văzusem de mai mult de douăzeci de ani. Cu Pat Cairness am cunoscut foamea şi frica, în primele zile după sosirea mea. Pat, un irlandez plin de spirit şi de resurse, m-a salvat de nenumărate ori de la disperare. După ce am plecat spre oraşele din Est, n-am mai ştiut nimic de el.
Când a sosit, nu l-am recunoscut înainte de a-şi spune numele. S-a schimbat la culoare şi mi se pare chiar şi la trup. Era o trestie de piele albă şi-a devenit un stejar de culoare brună. A făcut — după cum spune — pe călătorul: în primii ani de nevoie, apoi din curiozitate. Nu există ţară pe care să n-o fi văzut, mare pe care să n-o fi traversat, drum pe care să nu-l fi străbătut. Vorbeşte opt limbi şi vreo douăzeci de dialecte; a făcut pe strângătorul de coolies, pe tovarăşul piraţilor, pe neguţătorul de şerpi, pe vrăjitorul, pe falsul călugăr budist şi pe pilotul prin deşert — în sfârşit, toate meseriile oamenilor care n-au altă vocaţie decât dorinţa de schimbare. Dacă şi-ar scrie amintirile, ar face o carte mult mai bogată decât cele ale lui Melville sau Jack London.
Îmi spunea, totuşi, că vremea aventurilor a trecut, că nu există nici un loc pe pământ unde să nu găseşti urme de călători şi de civilizaţie; că e aproape imposibil să descoperi un colţ de junglă sau de stepă, în care să nu fi pătruns un alb. In toate călătoriile sale n-a descoperit decât o insulă necunoscută până atunci de marinari, şi de geografi. O insulă în Pacific, puţin mai mare decât una din insulele Sandwich, la sud de Noua-Zeelandă. E locuită de câteva sute de malaezi papuaşi, veniţi aici, cu bărcile lor, de multe secole.
— Ciudăţenia acestei insule, îmi povestea Pat Cairness, nu stă în aspectul său, care se aseamănă cu aspectul altor insule din Pacific, nici în locuitori, care au păstrat obiceiurile şi tradiţiile rasei lor. Ciudăţenia sa stă în aceasta: şefii au recunoscut, de multă vreme, că insula nu poate hrăni decât un număr anumit de locuitori: exact şapte sute şaptezeci. Pământul, în mare parte muntos, e steril şi în mare nu se găsesc prea mulţi peşti. Din afară nu poate veni nimic, deoarece nimeni, după ei, n-a mai debarcat în insulă şi nepoţii primilor emigranţi au uitat arta de a construi vase mari. Drept consecinţă, adunarea şefilor a promulgat, din timpuri imemorabile, o lege foarte ciudată: de fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în aşa fel, ca numărul locuitorilor să nu treacă niciodată de şapte sute şaptezeci. Cred că e o lege unică pe lume şi pe care consiliul celor bătrâni, compus din vrăjitori şi din războinici, o păzeşte cu severitate. Ca în toate ţările din lume, naşterile întrec numărul celor morţi de moarte naturală, aşa încât, în fiecare an zece sau douăzeci din aceşti nenorociţi, despărţiţi de lume, trebuie să fie ucişi de trib. Teama de foame a făcut pe aceşti oligarhi să inventeze un sistem de recensământ foarte elementar, dar precis. O dată pe an, primăvara, adunarea se reuneşte şi se citeşte lista celor născuţi şi a celor morţi. Dacă sunt, de exemplu, douăzeci de naşteri şi opt morţi, trebuie să fie sacrificaţi doisprezece oameni vii, pentru salvarea comunităţii. O bucată de vreme, mi s-a spus, erau trimişi la moarte cei mai bătrâni, dar cum consiliul şefilor e format în mare parte din bătrâni, aceştia au făcut în aşa fel, recurgând la nu ştiu ce vicleşug, ca moartea să fie trasă la sorţi. Fiecare locuitor posedă o tăbliţă de lemn, unde e înscris, printr-un desen sau prin hieroglife, numele său. Când soseşte ziua teribilă, aceste tăbliţe sunt adunate în fundul unei bărci îngropată în faţa colibei consiliului, unde sunt amestecate cu o vâslă, de către vrăjitorul cel mai bătrân. Apoi se dă drumul unui câine, dresat pentru acest scop, care se coboară în barcă, apucă una din tăbliţe, o dă vrăjitorului şi repetă această operaţie ori de câte ori este nevoie. Victimelor li se acordă trei zile, să-şi ia rămas bun de la familiile lor şi să dispară cum le place mai bine. Dacă după trei zile a rămas vreunul care n-a avut curajul să se sinucidă, e prins de către patru oameni, aleşi printre cei mai voinici, închis într-un sac de piele, împreună cu câteva pietre şi aruncat în mare.
„Astfel povestit, lucrul apare simplu, şi, până la oarecare punct, logic. Dar trebuie să trăieşti, cum am făcut eu, o vreme oarecare printre acei oameni, ca să ai o idee despre grozăvia acestei legi şi despre toate consecinţele tragice şi groteşti, pe care le poartă în sine. Mai întâi, orice femeie care bagă de seamă că a rămas însărcinată, se închide în coliba sa şi nu îndrăzneşte să se mai arate nimănui. E un duşman şi toţi ar urî-o. Orice copil care e gata să se nască e o ameninţare pentru cei născuţi, un pericol public. Şi totuşi, nici mama sau tatăl nu pot fi liniştiţi, căci soarta poate să cadă pe unul din ei — cum s-a întâmplat adeseori — şi ei să dispară, spre a face loc fiului lor. Rezultă de aici că femeile sterile sunt cele mai onorate şi bărbaţii nu se decid să se căsătorească decât atunci când sunt siliţi s-o facă.
În afară de aceasta, asasinatele sunt destul de răspândite în insulă, deoarece asasinii îşi propun astfel să contrabalanseze numărul naşterilor şi să se sustragă, cel puţin pentru câtva timp, surprizelor teribile ale soartei. În călătoriile mele n-am văzut nimic mai lugubru decât adunarea în care se procedează la desemnarea celor ce trebuiesc sacrificaţi spectrului foametei. Am asistat la una din aceste adunări şi deşi nu sunt altceva decât un sentimental, mi-a rămas în suflet o senzaţie penibilă. Cu câteva zile înainte, unii încearcă să se ascundă în grotele din insulă, sperând să se sustragă astfel primejdiei. Dar insula e mică şi supravegherea interesează pe toţi, deoarece absenţa unora măreşte riscurile celor prezenţi. Unii sunt târâţi cu forţa la adunare şi i-am văzut zbătându-se furioşi, ca să nu fie siliţi să depună tăbliţa care poartă numele lor. De data aceasta, nu erau decât nouă indivizi de prisos şi-am băgat de seamă că nici unul din ei nu primea cu resemnare sentinţa sorţiului. O femeie tânără se agăţa cu disperare de genunchii şefilor, implorând milă. Avea, mi se pare, un copil încă mic şi se ruga plângând să-i mai îngăduie să mai trăiască măcar un an, să nu-l lase singur. Un om bătrân declară că era grav bolnav şi că ar libera în curând tribul de povara existenţei sale, dar implora graţia de a fi lăsat să moară de moarte naturală. Un tânăr se ruga stăruitor, cu voce tare, să fie iertat de moartea imediată, nu pentru el, spunea, ci pentru că era singurul sprijin al unei mame bătrâne şi al celor trei fraţi, încă incapabili să lucreze. Doi părinţi ţipau sălbatic, pentru că printre cei ieşiţi la sorţi era cel mai mic şi mai frumos dintre fiii lor. O tânără implora să aştepte măcar până la căsătoria sa, deoarece trebuia să se mărite peste câteva zile şi nu voia să moară până să-şi fi îndeplinit promisiunea solemnă făcută viitorului său soţ. Un bătrân din consiliu încerca să se salveze, proclamând că el singur cunoştea anumite secrete necesare vieţii tribului şi că dacă îl vor ucide, va muri fără să le destăinuiască cuiva şi aceasta ar fi răzbunarea sa.
Timp de trei zile nu se auziră în toată insula decât plânsete şi bocete. Dar legea e inexorabilă şi nu admite amânări sau scutiri. Într-un singur caz unul dintre cei sortiţi poate fi salvat: dacă un altul primeşte să moară în locul său. Dar, după câte mi s-au spus, aceasta nu se întâmplă aproape niciodată. A treia zi, şapte din cei condamnaţi îşi găsiră singuri moartea, în mijlocul ţipetelor rudelor şi prietenilor şi în zorii celei de a patra zi numai doi saci fură aruncaţi în mare, în prezenţa întregului popor tăcut. Observ totuşi că cei scăpaţi începeau să-şi vină în fire şi că feţele erau mai senine: un an de viaţă sigură se afla înaintea lor.
Pat Cairness mi-a povestit multe întâmplări, dar aceasta e, prin ciudăţenia sa, cea care m-a impresionat cel mai mult.
Loading ...
