Camil Stoenescu's blog

Mâine și poimâine facem pauză de la bloguit. Pentru că va fi vreme frumoasă și pentru că există persoane pe care le-am cam neglijat în ultimul timp, persoane din lumea reală.

în Dilema Veche:

În februarie anul trecut, cînd băncile americane cădeau ca într-un joc de popice, Newsweek titra cu litere uriaşe, pe prima pagină: „We Are All Socialists Now“. Pe Internet circulau şi se multiplicau fragmente din opera marxistă, însoţite de explicaţia „omul care a prevăzut criza economică“. Mulţi cititori răspundeau cu ironie: „Sigur, bun-venit înapoi, tovarăşe Lenin! Totul a fost iertat!“. Titlul din Newsweek, oricît de neinspirat, dă seama despre un fenomen cu recurenţă semnificativă: Marx a ajuns să ocupe un loc atît de important în imaginarul nostru, încît îl invocăm instinctiv, în momentele de dificultate şi posibile turbulenţe sociale.

Fiecare epocă are marotele ei.

povestire japoneză

Din bogata tradiție zen, în care unele povestiri sunt atât de scurte încât rămân suspendate, se zice că un învățăcel l-a întrebat odată pe maestrul său ce este budismul:

- Îți voi răspunde, i-a spus acesta, îndată ce vom fi singuri.

Când au rămas singuri, învățăcelul a pus încă o dată întrebarea. Învățătorul i-a făcut semn să-l urmeze și l-a dus în grădină, unde i-a arătat, fără să scoată o vorbă, un pâlc de bambuși.

Învățăcelul nu înțelegea nimic. La care învățătorul i-a spus:

- Iată un bambus înalt, și iată alături unul mic.

Jean-Claude Carriere – Cercul mincinoșilor

New Scientist are un articol interesant despre atei și originea lor:

HERE’s a fact to flatter the unbelievers among you: the bright young things at the University of Oxford are among the most godless groups ever studied in the UK. Of 728 students surveyed in 2007, 48.9 per cent claimed not to believe in any god, with 49.6 per cent claiming no religious affiliation. And while a very small number of Britons typically label themselves as "atheist" or "agnostic" (most surveys put it at about 5 per cent), an astonishing 57.3 per cent of the Oxford sample did.

This may come as no surprise. After all, atheism is the natural stance of the educated and the informed, is it not? It is only to be expected that Oxford students should be wise to what their own professor Richard Dawkins calls "self-indulgent, thought-denying skyhookery" – and others call "faith". The old Enlightenment caricature, it seems, is true after all: where Reason reigns, God retires.

PS Mi-a plăcut mult sintagma prin Max Weber a denumit ateismul, așa că aceasta se regăsește în titlul postării.

Din programul România Corectă, de aici. Sublinierile îmi aparțin:

2. Reorganizarea structurilor de partid pe criterii electorale – colegiile (şi nu administrativ – teritoriale) care să înlăture pericolul acumulării excesive de putere, dar mai ales să transforme în sens pozitiv raporturile de putere în interiorul Partidului între local şi central.

3. Restructurarea pe modelul clar şi eficient al organizării din plan local şi naţional, a prezenţei PSD în comunităţile româneşti din Republica Moldova, Spania, Italia şi alte ţări europene, cât timp sistemul electoral acordă un rol atât de important (chiar decisiv la ultimele alegeri parlamentare şi prezidentiale) votului din aceste comunităţi.

4. Alegerea Preşedintelui prin votul tuturor membrilor partidului, pentru un mandat egal cu un ciclu electoral major, intr-un sistem cât mai deschis şi stimulativ pentru cei din interiorul şi exteriorul Partidului (vezi alegerea lui Romano Prodi în Italia).

8. Conditionarea dreptului de a candida pentru o funcţie în conducerea centrală a PSD de confirmarea anterioară a candidatului în cadrul unui scrutin public pentru o structură centrală sau locală (Parlament, Parlament European, Consiliu Judeţean sau Local, Primarie).

9. Un sistem de resurse umane tip “Mapa profesională”, care să cuprindă experienţa profesională a fiecărui candidat al PSD la o funcţie publică, activitatea şi rezultatele politice, sondaje de opinie, percepţia în mass-media etc. Aceste mape trebuie să fie analizate în mod obligatoriu de către structura care desemnează candidatul la respectiva funcţie.

12. Crearea şi implementarea de sisteme de comunicaţii interne integrate, baze de date electronice şi sisteme informatice pentru dezvoltarea consultării şi a reacţiei rapide în relaţia centru – teritoriu, inclusiv verificarea internă a rezultatelor electorale; în egală măsură, este necesar accesul şi schimbul efectiv de informaţii între diferitele structuri ale partidului (parlamentari, aleşi locali, departamente, europarlamentari, structuri locale etc).

16. Construirea sau sprijinirea, în mod transparent, a unor instituţii media (online, print, audio-video) care manifestă clar o viziune de stânga.

22. Susţinerea unui discurs si mesaj social-democrat modern, cu asumarea “punctelor gri” din trecutul nostru (gen “Piaţa Universităţii”) spre noi tipuri de public, în special spre noile generaţii, spre intelectuali, spre “noul proletariat” din marile oraşe şi centre universitare, spre tinerele familii, care să dovedească şi să-i convingă pe aceştia că Partidul nostru s-a desprins definitiv de reminiscenţele regimului comunist.

Dacă la Congresul din 20 Februarie aş candida pentru Preşedinţia partidului ar trebui sa renunt la unele puncte esentiale in scopul obtinerii voturilor de sustinere. Aşa că prefer să nu sacrific proiectul în care cred in schimbul unei functii. Voi milita pentru acceptarea acestei viziuni de catre viitoarea conducere a Partidului, stabilind termene medii si lungi (2, 4 si 9 ani) pentru aplicarea efectiva.

Unele idei sunt interesante, dar de la intenții la fapte distanța e lungă…

PS  O opinie sceptică, dar argumentată, despre noul președinte al PSD, aici.

Săptămâna aceasta iranienii sărbătoresc 31 de ani de când au renunțat să mai încerce să fie ca occidentalii decadenți și s-au întors în Evul Mediu. Șahul cel rău, sprijinit de englezi și americani, a plecat, teocrația cea bună s-a instaurat.

Unde este Iranul acum? Cam pe aici. Eventual puteți arunca un ochi aici și aici.

După cum prea bine cred că se cunoaște, acum 65 de ani, pe 4 februarie 1945, începea Conferința de la Ialta, din Crimeea. Participanți – liderii celor 3 mari puterilor învingătoare în Al Doilea Război Mondial: președintele american Franklin D. Rossevelt, muribund, premierul britanic Winston Churchill, tot mai frustrat, și liderul sovietic Iosif Stalin, adevăratul beneficiar.

Contrar percepției generale, nu acum va fi Europa de Est abandonată în mâinile „eliberatorilor” estici. La Ialta se va discuta despre împărțirea Germaniei în zone de ocupație, despre judecarea criminalilor de război naziști, despre intrarea URSS în război împotriva Japoniei la cel mult 3 luni de capitularea Germaniei, despre cele 3 locuri pe care le va primi URSS în viitoarea Organizație a Națiunilor Unite etc. Problema statelor est-europene – cu mențiune specială Polonia, din motive evidente – va fi bineînțeles intens discutată, dar în lumina unei înțelegeri anterioare, ce-i are ca protagoniști pe Churchill și Stalin: A 4-a Conferință de la Moscova, din octombrie 1944.

Churchill, în consfătuirea avută cu Stalin, se va dovedi un demn urmaş al lui Benjamin Disraeli – cu al său „Anglia nu are prieteni, doar interese” – alegând calea de acţiune cea mai bună, la acel moment şi în acea situaţie dată, pentru interesele britanice în Europa. Prin negocierea procentajelor, Marea Britanie şi-a asigurat menţinerea Greciei în sfera sa de influenţă, şi, prin Grecia, Mediterana Orientală şi Suezul. Europa de Est a putut fi „sacrificată” deoarece acolo interesele aliate (adica predominant engleze deoarece Statele Unite încă nu considerau regiunea importantă sau relevantă din punct de vedere strategic) erau scăzute. Probabil că Churchill a fost un om cu ţinută morală şi călăuzit în viaţa personală de solide principii conservatoare; este prea puţin relevant în contextul de față. Însă acestea nu au fost de natură să influenţeze linia politicii sale externe, protejând cu obstinenţă interesele statului al cărui prim-ministru era. Iniţiativa procentajelor îi aparţine şi este reprezentativă pentru metoda, chiar rigurozitatea, urmăririi scopurilor finale, adaptării discursului diplomatic la circumstanţe şi flexibilităţii moralei politice. La Ialta mai apoi nu s-a făcut decât să se consfinţească acordul anterior şi să se constate nemijlocit realitatea – adică Armata Roşie instaurată în jumătate din Europa şi sistemul socialist ce va urma. Confruntate cu starea de fapt din acel moment din Europa şi cu intenţiile clar exprimate ale lui Stalin este dificil de spus ce altceva ar fi putut face Marea Britanie şi SUA la modul concret. Dar istoria nu ţine cont de ce ar fi putut fi, iar momentul Moscova 1944 poate fi considerat aproape o paradigmă a realismului politic – cu tot cinismul de rigoarea – şi a consecinţelor sale.

În capitolul 19, sugestiv intitulat October in Moscow, al faimoasei sale cărți pentru care a luat și Premiul Nobel pentru literatură – The Second World War – Winston Churchill descrie negocierea mult-discutatelor, de atunci încoace, procentaje:

„Momentul era propice pentru afaceri aşa că am spus „Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Acolo avem interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrare în chestiuni minore. Cât priveşte Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” În timp ce se traducea asta eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie:

România

Rusia …………………………….90%

Ceilalti ………………………….10%

Grecia

Marea Britanie (de acord cu SUA) …………………90%

Rusia ………………………………………………………………10%

Iugoslavia…………………………………………………….50%-50%

Ungaria…………………………………………………………50%-50%

Bulgaria

Rusia……………………………… 75%

Ceilalți……………………….…….25%

Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru şi a făcut un mare semn aprobator şi ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât ne-a luat s-o punem pe hârtie.

Bineînţeles că noi analizasem îndelung şi cu îngrijorare punctul nostru de vedere şi aveam de-a face doar cu aranjamente imediate, din timp de război. Problemele mai largi urmau să fie rezervate de ambele părţi la ceea ce noi speram atunci că va fi o masă a păcii, după terminarea războiului.

După aceasta, a urmat o tăcere mai lungă. Foaia de hârtie cu semnul pe ea era în mijlocul mesei. În cele din urmă am spus: „Nu s-ar părea cam cinic că am dispus de aceste chestiuni, care înseamnă soarta a milioane de oameni, într-o manieră atât de degajată? Hai să ardem foaia.” „Nu, păstreaz-o”, a spus Stalin.”

Metodă britanică. Scurt și la obiect. Se știe cum și-au respectat rușii promisiunile de mai sus…

Entuziasmat de aselenizarea din 1969, Arthur C. Clarke plănuia/credea că vom ajunge până la Jupiter prin 2001. Dincolo de superbul roman „2001: O odisee spațială”, realitatea progreselor (minuscule) făcute în ceea ce privește explorările spațiale cu echipaje umane din ultimii 40 de ani o cunoaștem cu toții.

După ultimele mutări ale „mesianicei” administrații Obama în ce privește bugetul și misiunile NASA (programul Constellation), se pare că prin 2061 – an binecunoscut cititorilor lui A. C. Clarke – americanii vor ajunge, poate, din nou pe Lună…

Nicio grijă, până atunci chinezii și indienii probabil deja o vor fi colonizat.

Cu alte cuvinte, să uităm de spațiu, de stele și alte asemenea excentricități inutile. În schimb trebuie pompați cât mai mulți bani în Afganistan, în sondarea gheții din Antarctica și în prelungirea duratei de viață a nonagenarilor…

PS Comentariu elocvent de pe pagina de Facebook a NASA:

Grounding America’s space program is Flat Earth thinking. I really thought Obama was more intelligent then that. I’m sorry I voted for him. (Rebecca Johnson)

Geo Bogza

Rătăceam parcă printr-un oraș al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe stradă:

Unii într-o parte, alții în alta.
Toți purtau câte o servietă gălbuie
Și treceau, plini de importanță, într-o parte și alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Și nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aș fi înțeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.

Tiberiu Lovin scrie despre un caz, simptomatic printre multe alte aberații ale României postdecembriste, de informator al Securității transformat în revoluționar. Nume conspirativ – „Alin”. Nimic de mirare…

Mai multe în Anchete Online.