Camil Stoenescu's blog

General theory of relativity, put to the test once more:

Michael Shermer: The pattern behind self-deception

Totul explicat în 10 minute din Judgment at Nuremberg, un film recomandat oricui interesat de istoria nu foarte îndepărtată și care dorește să înțeleagă anumite lucruri:

Le întâlnim la tot pasul, în ziare, la TV, în discuțiile de zi cu zi cât și în postările și – mai ales – comentariile de pe bloguri. Pentru mulți utilizarea lor a devenit a doua natură. Inflația de prostii enunțate ca adevăruri imuabile junge să devine chiar amuzantă după un timp, odată ce mecanismul de operare devine (re)cunoscut:

• apelul la probabilitate – doar pentru că ceva se poate întâmpla, este inevitabil ca respectivul eveniment să se întâmple (povestea cu drobul de sare)
• falsa dilemă – când într-o anumită situație sau problemă se consideră doar 2 variante de abordare (de regulă mutual exclusive), restul fiind intenționat eliminate („dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”)
• argument din ignoranță – un enunț este adevărat doar pentru că n-a fost demonstrat ca fiind fals, sau invers. Sarcina demonstrării adevărului este pasată unuia dintre interlocutori, în loc de a fi prezentate dovezi în sprijinul unei afirmații („susții că americanii au ajuns pe Lună? Demonstrează! Sau demonstrează că n-au ajuns!”)
• corelația nu implică determinism/cauzalitate – faptul că două variabile sunt corelate nu înseamnă neapărat că sunt legate una de cealaltă. Exemplele aici abundă: este faimoasă „legătura” dintre creșterea nivelului de dioxid de carbon din atmosferă și scăderea numărului de pirați. Bineînțeles, în practică folosirea acestui tip de raționament este mai subtilă decât exemplul flagrant de dinainte – însă la fel de greșită.
• două rele fac un bine – o acțiune negativă este raportată la altă acțiune negativă pentru a justifica sau diminua importanța uneia dintre ele (”Stalin/Hitler a omorât mai mult oameni decât Hitler/Stalin, deci unul dintrei ei este mai puțin vinovat decât altul”/„ce dacă regimul lui Saddam era dictatorial și criminal, americanii au încălcat dreptul internațional invadând Irak-ul, deci sunt la fel de răi” etc).
• apelul la autoritate – o afirmație este adevărată (sau falsă) doar pentru că este susținută de o persoană privită ca autoritate în domeniu: „crede-mă pe cuvânt, este așa cum spun eu”. Experții se pot înșela iar oamenii obișnuiți pot avea dreptate uneori, cu toate că este mult mai probabil ca un ignorant să afirme tâmpenii decât un specialist.
• eroarea prin asociere – printr-o asociere irelevantă sau rău-voitoare, calitățile sau defectele unei anume persoane sau lucru sunt legate de calitățile și defectele altei situații sau persoane (ce întrunește oprobriul public cvasi-general): „ești ateu? doar comuniștii erau atei, deci ești un comunist.”
• am lăsat la urmă eroarea mea favorită – argumentul (atacul) ad hominem: în loc de a se dezbate/critica ideea în sine, adevărul ei se leagă de trăsăturile sau credințele opinentului. Validitatea unui argument se leagă de calitățile persoanei în cauză. Probabil cea mai întâlnită formă de judecată defectuoasă: „X este cumva (mincinos, hoț, prost,  corupt, politician șamd) ergo tot ce afirmă X este fals”.

povestire japoneză

Din bogata tradiție zen, în care unele povestiri sunt atât de scurte încât rămân suspendate, se zice că un învățăcel l-a întrebat odată pe maestrul său ce este budismul:

- Îți voi răspunde, i-a spus acesta, îndată ce vom fi singuri.

Când au rămas singuri, învățăcelul a pus încă o dată întrebarea. Învățătorul i-a făcut semn să-l urmeze și l-a dus în grădină, unde i-a arătat, fără să scoată o vorbă, un pâlc de bambuși.

Învățăcelul nu înțelegea nimic. La care învățătorul i-a spus:

- Iată un bambus înalt, și iată alături unul mic.

Jean-Claude Carriere – Cercul mincinoșilor

Decideți singuri, după ce vă uitați un pic aici:

…sau după cum bine zicea și nenea Einstein: „I want to know God’s thoughts…the rest are details.”

Turambar explică mai detaliat . Și dacă tot ne-am apucat, poate că v-ar interesa asta și asta.

New Scientist are un articol interesant despre atei și originea lor:

HERE’s a fact to flatter the unbelievers among you: the bright young things at the University of Oxford are among the most godless groups ever studied in the UK. Of 728 students surveyed in 2007, 48.9 per cent claimed not to believe in any god, with 49.6 per cent claiming no religious affiliation. And while a very small number of Britons typically label themselves as "atheist" or "agnostic" (most surveys put it at about 5 per cent), an astonishing 57.3 per cent of the Oxford sample did.

This may come as no surprise. After all, atheism is the natural stance of the educated and the informed, is it not? It is only to be expected that Oxford students should be wise to what their own professor Richard Dawkins calls "self-indulgent, thought-denying skyhookery" – and others call "faith". The old Enlightenment caricature, it seems, is true after all: where Reason reigns, God retires.

PS Mi-a plăcut mult sintagma prin Max Weber a denumit ateismul, așa că aceasta se regăsește în titlul postării.

Se poate argumenta că political correctness încearcă să impună un nou tip de uniformizare, cea a standardelor și, în ultimă instanță, a gândirii și valorilor personale. Se creează astfel, în esență, un totalitarism subtil, mascat de preocuparea pentru evitarea exceselor (sau a ceea ce crede majoritatea sau dogma oficială că reprezintă exces). Pericolul este, ca în multe alte cazuri, extremismul și așa-numite ”double-standards” folosite în judecarea unor situații similare. Este o diferență fundamentală între a fi politically correct și spune, în loc de ”nigger”, afro-american și între a denumi un terorist, ”freedom fighter”. Aici, a concluziona că este doar vorba de o exprimare eufemistică este mult prea puțin pentru a explica derapajul etico-moral si confuziile in ceea ce priveşte sistemul de valori. Un fenomen extrem de ingrijorător al lumii moderne este cel al “relativizării perspectivelor”. În numele acestui principiu, demarcaţia între valori morale devine tot mai înceţoşată şi ambiguă. totodată, în numele multiculturalismului – şi chiar al fricii patologice de opinii radicale şi contrare normei – devine tot mai greu de criticat şi exprimat poziţii ferme în legătură cu aspectele tot mai excesive ale lumii actuale. Un exemplu cred eu concludent îl constituie religia islamică. conform noului tip de conformism, este riscant în zilele noastre a critica o religie (e mai uşor să ataci o teorie ştiinţifică cvasi-inatacabilă decât să pui în discuţii o teologie). Oamenii au tot mai puțin curaj să spună ceea ce cred, opiniile sunt trecute prin filtrul ”este acceptabil din punct de vedere al political correctness ceea ce doresc să exprim”, libertatea de a-ți exprima liber credințe indiferent dacă sunt diferite de ceea ce se cheamă ”normă” devine tot mai mult o noțiune lipsită de conținut și sens. ”Dictatura minorității” se manifestă în zilele noastre tot mai acut și mai subtil, infiltrându-se în toate nivelele societății actuale, mergând de la tratamentul preferențial acordat la angajare până la discriminări pozitive în ceea ce privește învățământul, cultura sau percepția socială. O tendință greu de înteles (dar deloc surprinzătoare) este aceea a compensației istorice (sau apelul la trecut pentru a justifica prezentul). Deoarece anumite categorii au fost defavorizate în trecut este perfect logic și acceptabil să fie în prezent favorizate. Evident, lipsește cea mai vagă legătură între persoanele de atunci și cele de acum, dar acest aspect contează mai puțin în a instaura o culpabilizare colectivă și anistorică. exemplele ce se pot oferi aici sunt extrem de numeroase și sugestive – persoanele de culoare, femeile.

Poate că unul dintre cele mai subtile tipuri de political correctness este cel întâlnit în învățământul superior american, afectând curricula unor universități de prestigiu, precum Yale sau Stanford. De exemplu, în 1988 Stanford a eliminat prestigiosul și vechiul curs de Civilizație Occidentală, înlocuindu-l cu un program generic numit ”Culturi, idei și valori”. În acest scurt, studenții pot studia la fel de ușor revoluționarii comuniști din America Latină ca și pe Platon, Aristotel sau Newton. De asemenea, este interesant de relevat noul mod de analiză a textelor literare clasice, căutând cu orice preț conotații misogine și discriminatorii.

Civilizația occidentală modernă se întoarce cumva împotriva ei însăși, își subminează și alterează fundamentele, motivând tocmai că le apără și le întărește. Ironia este astfel deplină. Luptând împotriva discriminării se ajunge la discriminări și mai pronunțate, atitudini tot mai absurde și polarizarea societății (deja se manifestă o puternică mișcare anti-political correctness). De la o stare de normalitate la ridicol nu este decât un pas; de la libera exprimare la autocenzură impusă de teama de a nu ofensa pe celălalt pasul a fost deja făcut. Bineînțeles, minoritățile ce refuză să se integreze și să adopte valori comune nu sunt pasibile aceleași judecăți de valoare. Fenomenul de ”double standard” devine tot mai des întâlnit și, ceea ce este și mai trist, oamenii încep să-l considere ca pe ceva firesc sau cel mult ca pe o realitate deranjată cu care trebuie să se împace. După cum am mai spus, a fi liber înseamnă și a fi liber să auzi ce nu-ți convine. Se pare că acest lucru este tot mai des uitat de către anumite categorii tot mai ușor iritabile. Pentru a menaja aceste susceptibilități anormale, societatea modernă tinde să-și renege valorile vitale și să alunece spre o nouă formă de totalitarism social și mediatic, totalitarism ce dorește să se impună ca dogmă, să niveleze mentalități și obstrucționeze canalele firești de comunicare și exprimare.

Despre (aproximativ același subiect puteți citi aici și aici.

(Scriere mai veche de-a subsemnatului. Ideile exprimate mi le mențin)

Puține noțiuni stârnesc mai multe controverse, discuții și dispute decât cel de ”political correctness”. Pentru prima dată termenul apare mentionat sub forma not politically correct, într-un faimos caz din 1793 din SUA, Chisholm v. Georgia. O definiție succintă ar fi aceea că, în societatea modernă, termenul de corectitudine politică desemnează acel limbaj, idei, politici sau comportamente menite a minimiza efectul ofensator pe care l-ar putea avea asupra altor grupuri rasiale, culturale sau bazate pe alte identități. Unii comentatori au avansat ipoteza cum că termenul de ”political correctnes” ar fi unul depreciativ, inventat în anii 90 de grupările conservatoare, pentru a contracara schimbările progresiste în materie de rasă, gen, religie, survenite în societate. Originea termenului a fost trasată chiar până la Cărticica Roșie alui Mao Zedong. În marxism, politically correct semnifică linia ideologică oficială a partidului – cu toate conotațiile negative ce decurg implicit din această semnificație. Evident, accepțiunea și interpretările date termenului au suferit numeroase modificări și adaptări în timp.

Menit inițial a crea un cadru mai bun de conviețuire și înțelegere între oameni, conceptul de political correctness a suferit în timp denaturări și instrumentări nenaturale şi în esenţă nocive; procesul nu este nou, el survenind şi în legătură cu alte noțiuni. A fi politically correct în ziua de azi înseamnă cumva a fi neutru din punct de vedere axeologic, undeva într-un ipotetic ”middle ground”, prins între a nu ofensa pe ”celălalt” și a avea totuși posibilitatea de a expune opiniile personale. A uza de un drept fundamental – cel de liberă exprimare – devine tot mai dificil în contextul actual, foarte susceptibil și ușor de inflamat. Citez aici un caz relativ recent și intens mediatizat la vremea sa – publicarea în 2005 de către ziarul danez Jyllands-Posten a unor caricaturi cu Mahomed, ironizat în respectivul ziar ca profet al terorii și violenței. Ceea ce a urmat nu a făcut decât să demonstreze adevărul celor publicate. Manifestările comunității musulmane, mergând până la violențe de stradă și incendieri de ambasade, reacții cu totul străine de orice fel de valori democratice și chiar umane, este edificator pentru provocările pe care le au de înfruntat tot mai des practicile normale precum libertatea de expresie și conștiință (dar care nu sunt percepute ca atare) în lumea actuală. Refuzul de a suporta orice fel de critică și contestare ține mai degrabă de un dogmatism medieval decât de societatea secolului XXI. A adopta în această problematică acel middle ground conciliant și înțelegător de care vorbeam anterior nu face decât să legitimeze și să justifice niște sisteme anacronice dar extrem de longevive (mă refer aici la societatea musulmană, dar nu numai).

Bineînțeles, în lumina noii paradigme a political correctness, criticile aduse unor flagrante încălcări a drepturilor omului (în țări precum China sau țările islamice) sunt înecate în retorica găunoasă a ”multiculturalismului”, ”diversității de opinii” și neintervenționismului. Ceea ce este politically correct pentru confortul opiniei publice occidentale este extrem de incorect și opresiv pentru oamenii acelor societăți. Consider că civilizația actuală trebuie să aibă o bază etico-morală unică, pe care mai apoi ar urma să se înalțe suprastructurile diversității și unicității culturale. Unii ar numi aceasta ”imperialism”, eu o numesc o stare de normalitate și un punct de plecare pentru evoluțiile ulterioare. Nu putem vorbi de progres moral cât timp există clivaje atât de accentuate între valorile îmbrățișate și promovate de diferite societăți ale lumii moderne.

Problema esențială care se ridică în acest context este aceea a stabilirii delimitărilor: unde tragem linia? Între libertatea mea de expresie și libertatea celuilalt de a nu se simți ofensat. Mergând pe această cale și creând precedente este foarte ușor să se ajungă la forme grave de cenzură și limbaj de lemn. Aproape orice poate fi interpretat ca o formă de ”hate speech”, atât de mult detestat în Occident, iar de aici până la o tiranie a minorității nu e decât un pas. Fenomenul poartă un nume foarte sugestiv în limba engleză – slippery slope. George Orwell spunea că ”dacă libertatea înseamnă ceva, ea este dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor sa audă”. Dar ce se întâmplă când oamenii vor să audă tot mai puține? Când în numele corectitudinii politice, se ajunge la situații cel puțin ”ciudate” de genul cererilor ce se fac în SUA de anumite grupuri în vederea predării creaționismului în școli ca alternativă viabilă la evoluționism? Un pas mic/o breșă într-o direcție, apoi se creează un precedent pe care tot mai mulţi sunt tentaţi să-l urmeze din spirit gregar, trendul devine tot mai accentuat iar rezultatele pot fi surprinzător de neplăcute în final…

to be continued…

De la Protocoalele Înțelepților Sionului până la 9/11 și de la asasinarea lui Kennedy până la aselenizare. Pentru amatorii de zâmbete: http://www.livescience.com/strangenews/top10-conspiracy-theories-1.html