Camil Stoenescu's blog

Acum câteva zile prezentam un argument în favoarea rămânerii în țară. Astază voi încerca să sintetizez  o serie de argumente în sprijinul plecării/emigrării din România; unele se regăsesc și în comentariile de la postarea respectivă. Bineînțeles, considerentele pecuniare sunt doar o fațetă a problemei. Dorința de a pleca este determinată și de alte criterii, mai greu sau mai ușor de cuantificat, dar la fel de întemeiate:

• corupția cvasi-generalizată;
• cel mai prost sistem de sănătate din Uniunea Europeană;
• educația – contrar mitului „școala românească producătoare de olimpici”, nu avem nicio universitate în topul celor mai bune 500 din lume, spre deosebire de Ungaria, Cehia sau Polonia;
• sistemul de pensii;
• infrastuctura și transporturile – situații ilustrative se pot găsi aici sau aici;
• o clasă politică incapabilă, formată din grupări/găști de interese clientelare, fără viziune sau ideologie, ce pompos își spun „partide politice”;
• un stat român slab și incompetent care își bate joc de proprii cetățeni;

Și s-ar putea continua, fiecare își poate completa lista cu propriile argumente și percepții.

PS  O privire la criteriile Indexului de Dezvoltare Umană este utilă.

Despre nevoia de exprimare/comunicare – facilitată de dezvoltarea explozivă a ceea ce numim îndeobște „social media” – și despre cât contează cu adevărat ceea ce spunem, suprapus peste „zgomotul de fond” din mediul online, într-o formulare radical-sugestivă:

It’s not so much that I don’t want to write 300 words a day, the bigger issue is that I have nothing to say. In fact, I doubt many of us do. I, for one, wish to minimize my personally engraved bubble of meaningless drivel sent into the ether. Drivel seems to be a particularly irritating condition afflicting my generation: saying nothing and saying it often. Life has become one huge, amorphous glob dripping with status updates and twitpics. Timelessness and substance have been replaced with real-time perishables.[…]

As a social media whore, I pray for a time when updates are thought-provoking, interesting, funny or at the very least, worth 2 seconds of my brain function. Not always, not as a rule, but as a courtesy. We’re losing our filter. "Think before you speak" applies just as much to written words as it does to our face-to-face interactions.

O altă opinie ilustrativă în acest sens:

Then last night I noticed that my Buzzes were no longer showing up on Twitter (I use a service called Buzz Can Tweet that has been pretty reliably rebroadcasting my Buzz posts to Twitter.) I looked more closely at my Buzz feed and noticed that there had been considerably less engagement over the past few weeks. Then I noticed that I wasn’t seeing my posts in my Buzz timeline at all. A little deeper investigation showed that nothing I had posted on Buzz had gone public since August 6. Nothing. Fifteen posts buried, including show notes from a week’s worth of TWiT podcasts. Maybe I did something wrong to my Google settings. Maybe I flipped some obscure switch. I am completely willing to take the blame here. But I am also taking away a hugely important lesson.

No one noticed.

Not even me.

It makes me feel like everything I’ve posted over the past four years on Twitter, Jaiku, Friendfeed, Plurk, Pownce, and, yes, Google Buzz, has been an immense waste of time. I was shouting into a vast echo chamber where no one could hear me because they were too busy shouting themselves. All this time I’ve been pumping content into the void like some chatterbox Onan.

Iar în tot acest timp, cunoștintele noi se fixează și creativitatea se dezvoltă tocmai când suntem „off-line”, decuplați de la zumzăitul informațional, mai mult sau (adesea) mai puțin relevant. Viitorul stă sub semnul solipsismului.

De pe site-ul Comisiei Europene, un rezumat al legislației cu privire la dreptul de rezidență și de muncă al cetățenilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene pe teritoriul altui stat membru:

Workers

You have the right to live in any EU country where you work, are self-employed or have been posted to.

Job loss

If you lose your job while living in another country, you can keep your right to work and live there if you are:

• temporarily unable to work because of illness or accident
• registered with the employment office as involuntarily unemployed after having been
  • employed for more than 1 year (or less than 1 year if you had a fixed-term contract)
    or
  • employed for less than 1 year on a permanent contract (in which case, you retain the right to live and seek work for at least another 6 months)
• beginning vocational training (if you are not involuntarily unemployed, the training must be related to your previous job).

Registration

During the first 3 months of your stay in your new country, you cannot be required to register (to obtain a document confirming your right to stay) but can do so if you wish.

After 3 months in your new country, you may be required to register with the relevant authority (often the town hall or local police station).

To obtain your registration certificate, you will need:

• Employees / Postings abroad
  • Valid identity card or passport
  • Certificate of employment or confirmation of recruitment from your employer
• Self-employed
  • Valid identity card or passport
  • Proof of your status as self-employed
• Pensioners
  • Valid identity card or passport
  • Proof of comprehensive health insurance
  • Proof you can support yourself without needing income support.

Request to leave / Expulsion

You may live in the other EU country as long as you continue to meet the conditions for residence. If you no longer do so, the national authorities may require you to leave.

In exceptional cases, your new country can decide to expel you on grounds of public policy or public security but only if it can prove you represent a very serious threat.

Totul e clar. Ai voie să stai mai mult de 3 luni dacă demonstrezi că ești student sau angajat legal. Dacă nu, statul în cauză te poate expulza fără prea multe discuții. Cum s-a și întâmplat cu ai noști bravi connaționali – iubitori de tabere seminomade – ce-și caută prosperitatea pe alte meleaguri apusene pentru că sunt asupriți în România. Mă îndoiesc că printre cei expediați înapoi în România există vreunul angajat legal pe teritoriul statului francez. Cine va studia istoria dreptului comunitar va găsi destule cazuri legate de dreptul muncii (și rezidența implicită) ajunse pe ordinea de zi a Curții Europene de Justiție, cu mult înainte de admiterea României sau Bulgariei în Uniune.

Atât. Discuțiile legate de etnie, discriminări și încălcarea drepturilor omului sunt inutile.

PS  Lectură utilă și pentru cei care vorbesc despre „ilegalitatea” măsurilor colective și intoleranța francezilor.

Asia a devenit continentul cel mai ”avid” de bere din lume, urmat de Europa; ca în multe alte domenii, China înregistrează o spectaculoasă rată a creșterii consumului de bere:

Ierarhia se schimbă însă dacă avem în vedere consumul de bere pe cap de locuitor, iar chinezii mai au mult de muncit (sau de băut) pentru a-i ajunge pe irlandezi, germani, austrieci sau danezi:

În ceea ce privește consumul de alcool pe plan mondial, se poate arunca o privire și aici.

Trei activități își iau partea leului: rețelele sociale/cititul blogurilor, jocurile și mesageria electronică. De remarcat creșterea substanțială a timpului alocat rețelelor sociale, de la 15.8% la 22.7%, în decurs de doar un an. Facebook ajunge la 500 de milioane de utilizatori iar industria farmaceutică prosperă vânzând tot mai multe antidepresive.

De aici.

Pe 6 august 1945 a fost folosită pentru prima dată o bombă atomică împotriva unor ținte umane, la Hiroshima. Peste 3 zile avea să urmeze Nagasaki. Peste încă 6 zile, pe 15 august, Japonia capitula necondiționat.

În ceea ce privește decizia președintelui american Truman de a folosi noile tipuri de bombe, un link instructiv este acesta.

O galerie foto – aici.

Din 2010 World Population Data Sheet:

1. Statistici generale:

2. Cele mai populate țări în prezent – și estimările peste 40 de ani:

3. Țările cu populația cea mai tânără, respectiv cea mai bătrână:

4. A fost nevoie de cinci mii de ani de istorie (înregistrată) pentru ca populația lumii să atingă cifra de 1 miliard, în 1800. Al doilea miliard a fost înregistrat peste 130 de ani, în 1930. Pentru al treilea a fost nevoie doar de 30 de ani. În prezent populația lumii crește cu aproximativ 1 miliard la fiecare 12 ani.

5. Lucrul extrem de interesant – piramida vârstelor nu arată deloc bine pentru țările dezvoltate. Mult prea puțini tineri, comparativ cu persoanele în etate, spre deosebire de țările în curs de dezvoltare. De aici și controversele actuale legate de vârsta de pensionare în țările europene.

6. Strâns legat de punctul 5 anterior – numărul de adulți apți de muncă, capabili să sprijine economic persoanele în etate, este în declin pe plan global, cu variațiile de rigoare de la țară la țară:

7.  În ceea ce privește Europa:

În rezumat:

In a sobering assessment of those two trends, William P. Butz, president of the Population Reference Bureau, said that “chronically low birthrates in developed countries are beginning to challenge the health and financial security of the elderly” at the same time that “developing countries are adding over 80 million to the population each year and the poorest of those countries are adding 20 million, exacerbating poverty and threatening the environment.”

Projections, especially over decades, are vulnerable to changes in immigration, retirement ages, birthrates, health care and other variables, but in releasing the bureau’s 2010 population data sheet, Carl Haub, its senior demographer, estimated this week that by 2050 the planet will be home to more than nine billion people.

Even with a decline in birthrates in less developed countries from 6 children per woman in 1950 to 2.5 today (and to 2 children or less in Brazil, Chile, Cuba, Iran, Thailand and Turkey), the population of Africa is projected to at least double by midcentury to 2.1 billion. Asia will add an additional 1.3 billion.

While the United States, Australia, Canada and New Zealand will continue to grow because of higher birthrates and immigration, Europe, Japan and South Korea will shrink (although the recession reduced birthrates in the United States and Spain and slowed rising birthrates in Russia and Norway).

Din New York Times.

The Economist scrie despre un adevăr empiric cunoscut de către toți mai: caritatea este mai răspândită în rândurile celor cu venituri modeste:

LIFE at the bottom is nasty, brutish and short. For this reason, heartless folk might assume that people in the lower social classes will be more self-interested and less inclined to consider the welfare of others than upper-class individuals, who can afford a certain noblesse oblige. A recent study, however, challenges this idea. Experiments by Paul Piff and his colleagues at the University of California, Berkeley, reported this week in the Journal of Personality and Social Psychology, suggest precisely the opposite. It is the poor, not the rich, who are inclined to charity.

In their first experiment, Dr Piff and his team recruited 115 people. To start with, these volunteers were asked to engage in a series of bogus activities, in order to create a misleading impression of the purpose of the research. Eventually, each was told he had been paired with an anonymous partner seated in a different room. Participants were given ten credits and advised that their task was to decide how many of these credits they wanted to keep for themselves and how many (if any) they wished to transfer to their partner. They were also told that the credits they had at the end of the game would be worth real money and that their partners would have no ability to interfere with the outcome.

Evacuation de familles sans logement à la Courneuve
Încărcat de Mediapart. – Up-to-the minute news videos.

De aici.

Orice asemănare cu imagini binecunoscute nouă este pur întâmplătoare, o problemă de convergență istorică.

China execută mai mulți oameni decât restul lumii la un loc, conform ultimului raport al Amnesty International. Lucru firesc, dacă ne gândim că inclusiv traficul de droguri e pasibil de pedeapsa capitală în Republica Populară Chineză. În toată această vreme, Statele Unite – cea mai cunoscută țară din acest punct de vedere – nu se poate mândri „decât” cu 52 de execuții în 2009, număr ce pălește în fața celor peste 388 ale Iranului, de exemplu.

Iar Amnesty International le plânge de milă, desigur, în numele progresului și al drepturilor omului șamd:

Amnesty International has been campaigning for the total abolition of the death penalty since 1977. The organization believes that the death penalty violates the right to life and is the ultimate cruel, inhuman and degrading punishment. It opposes the death penalty in all cases without exception regardless of the nature of the crime, the characteristics of the offender, or the method used by the state to kill the prisoner.

Amnesty International believes that the death penalty legitimizes an irreversible act of violence by the state. Research demonstrates that the death penalty is often applied in a discriminatory manner, being used disproportionately against the poor, minorities and members of racial, ethnic and religious communities. The death penalty is often imposed after a grossly unfair trial. But even when trials respect international standards of fairness, the risk of executing the innocent can never be fully eliminated – the death penalty will inevitably claim innocent victims, as has been persistently demonstrated.

While the death penalty runs the risk of irrevocable error, it has not been proven to have any special deterrent effect. It denies the possibility of rehabilitation. It promotes simplistic responses to complex human problems, rather than pursuing constructive solutions. It consumes resources that could be better used to work against violent crime and assist those affected by it. It is a symptom of a culture of violence, not a solution to it. It is an affront to human dignity.

The world witnessed further progress towards ending judicial killings by states in 2009. For the first time since Amnesty International started keeping records, not a single execution was carried out in all of Europe, while important steps were taken to turn the United Nations General Assembly resolutions calling for a worldwide moratorium on executions into reality. 
Two more countries, Burundi and Togo, abolished the death penalty in 2009, bringing the number of countries that have removed capital punishment entirely from their laws to 95. The world is in reach of 100 countries declaring their refusal to put people to death. 
In the Americas, the United States of America (USA) was the only nation to carry out executions in 2009. 
In sub-Saharan Africa only two countries executed prisoners: Botswana and Sudan. 
In Asia, there were no executions in Afghanistan, Indonesia, Mongolia and Pakistan in 2009, the first execution-free year in those countries in recent times.

These successes follow decisions by the UN General Assembly in 2007 and 2008 to call for a global moratorium on executions as a first step to total abolition. Amnesty International hopes and believes that the UN General Assembly resolutions – the first of their kind – will continue to be a major influence in persuading countries to abandon their use of capital punishment. A similar resolution will be considered at the Third Committee of the UN General Assembly in late 2010. 
But even as world opinion and practice shift inexorably towards abolition, the extensive and politicized use of the death penalty continues in countries including China, Iran and Sudan. In 2009, as in previous years, the majority of the world’s executions occurred in two regions: Asia and the Middle East and North Africa. 
The continuing executions of juvenile offenders – those under 18 years of age at the time of the crime – continued in two countries: Iran and Saudi Arabia. These executions were in violation of international law.
Secrecy surrounds the use of the death penalty in countries such as China, Belarus, Iran, Mongolia, North Korea and Viet Nam. Such secrecy is indefensible. If capital punishment is a legitimate act of government as these nations claim, there is no reason for its use to be hidden from the public and international scrutiny.[…]

De aici.