Camil Stoenescu's blog

The Economist ne trasează o nouă hartă a Europei, dacă statele bătrânului continent s-ar putea muta conform afinităților politice și situației socio-economice:

Britain, which after its general election will have to confront its dire public finances, should move closer to the southern-European countries that find themselves in a similar position. It could be towed to a new position near the Azores. (If the journey proves a bumpy one, it might be a good opportunity to make Wales and Scotland into separate islands).

In Britain’s place should come Poland, which has suffered quite enough in its location between Russia and Germany and deserves a chance to enjoy the bracing winds of the North Atlantic and the security of sea water between it and any potential invaders.

la americani.

Lesne de observat tendința puternic descendentă, începând cu anii șaizeci (maximul de încredere atins în timpul mandatului lui Kennedy). De asemenea, statul e privit cu maximă suspiciune în perioadele de criză și scădere economică. Cu 22% în martie anul curent, administrația Obama nu stă deloc bine la capitolul încredere.

În ceea ce privește nivelul de încredere manifestat de simpatizanții celor două partide, acesta a fluctuat oarecum la unison, conform regulii simple „am încredere în guvernare dacă la putere se află partidul meu”.

De aici.

Înainte de toate, ce este Indicele de Dezvoltare Umană (Human Development Index)?

Pe scurt, un indicator compozit, orientat pe 3 direcții principale:

• durata și calitatea vieții (o viață lungă și sănătoasă);
• nivelul de educație (alfabetizare, studii superioare etc);
• un standard de viață decent, măsurat în venit/putere de cumpărare;

The HDI provides a composite measure of three dimensions of human development: living a long and healthy life (measured by life expectancy), being educated (measured by adult literacy and gross enrolment in education) and having a decent standard of living (measured by purchasing power parity, PPP, income).

Practic, combinând și cuantificând aspecte diferite (și fundamentale) ale vieții, HDI descrie mult mai bine gradul de dezvoltare și bunăstare al unei țări decât alți indicatori, unidimensionali (precum GDP/capita). În esență, HDI măsoară calitatea vieții dintr-un anumit stat.

The HDI sets a minimum and a maximum for each dimension, called goalposts, and then shows where each country stands in relation to these goalposts, expressed as a value between 0 and 1.

The educational component of the HDI is comprised of adult literacy rates and the combined gross enrolment ratio for primary, secondary and tertiary schooling, weighted to give adult literacy more significance in the statistic. Since the minimum adult literacy rate is 0% and the maximum is 100%, the literacy component of knowledge for a country where the literacy rate is 75% would be 0.75, the statistic for combined gross enrolment is calculated in a analogous manner. The life expectancy component of the HDI is calculated using a minimum value for life expectancy of 25 years and maximum value of 85 years, so the longevity component for a country where life expectancy is 55 years would be 0.5. For the wealth component, the goalpost for minimum income is $100 (PPP) and the maximum is $40,000 (PPP). The HDI uses the logarithm of income, to reflect the diminishing importance of income with increasing GDP. The scores for the three HDI components are then averaged in an overall index.

Mai jos, un exemplu – Norvegia și Australia,  primele două țări din topul HDI, dar despărțite de o diferență semnificativă în venitul mediu pe cap de locuitor – diferență ce se dovedește a nu fi atât de importantă în context mai larg:

Cum arată topul? Unde se situează România? Nu, nu suntem primii din coadă (aviz fanilor sintagmei „rromânia”), dar nici pe o poziție fruntașă. Loc de mai bine este berechet…

Mai multe detalii – aici și aici.

Vasile Dâncu, despre neîncrederea maladivă la români:

Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună.[…]

Am sentimentul puternic că acesta este actul de nastere pentru noua Românie, cea de acum. Destinul unei părți importante din natiunile civilizate ale lumii tranșate pe colțuri de mese. România increderii limitate este copilul născut din acel viol. Putem să ne uităm in graficele analizei IRES ca intr-o oglindă. Suspiciunea și neincrederea, lipsa solidarității cu celălalt dau imaginea unei populatii, nu a unei națiuni. O colectie de indivizi singuri, speriați de viitor, incapabili să se identifice cu proiecte comune, incapabili să se gandească la viitor fără a scoate cuțitul, incapabili să viseze la viață normală.

de aici.

de român proaspăt emigrat:

Tot inainte!
Nu avem nici o solutie, nu avem lideri, modelul Grecia este doar o parte frumoasa a ceea ce ne asteapta. Nu investim in educatie, cultura, sanatate, pentru ca amortizarea depaseste 20-30 ani si cu mult perioada unui mandat. Nici macar in infrastructura, minimul ce ar trebuii asigurat. Este limpede – nici o solutie.

Am 30 de ani si de un an am plecat din tara – fortat indirect de politica statului roman. Este pacat ca Romania pierde oameni care ar putea construi o societate curata (nu eu sunt un exemplu in acest sens).

Am facut sarbatorile de Paste in Italia; asteptand 5 minute la intrarea unui supermarket dintr-un orasel gen Campina, am fost socat. Din circa 50 de oameni care au intrat in acele 5 minute, 35-40 vorbeau romaneste. Oameni de toate varstele, tineri, cu copii, adolescenti, varstnici… Si citesc azi ca avem somaj 7,5%… Hilar!

Va dati seama – daca gesionarea capitalului (minim de altfel) si atragerea in mod profesionist de bani la nivel de investitii straine ar fi decurs in mod curat si normal – acesti oameni nu ar fi fost nevoiti sa se dezradacineze… Chiar nu este nevoie de ei? De noi?

In continuare, insa, vom vorbi romaneste. Este operatia noastra de circumcizie…

de aici.

România Liberă scrie despre una dintre cele mai profitabile afaceri ale ultimilor douăzeci de ani, și anume ridicarea de biserici:

Romanii au de doua ori mai multe biserici decat institutii in care se pot educa sau isi pot ingriji sanatatea. In ultimii 20 de ani, statisticile arata ca numarul bisericilor a crescut ametitor, in timp ce numarul unitatilor de invatamant si cel al spitalelor a scazut constant. Dupa 1989, in Romania au aparut aproape 4.000 de biserici noi, adica aproximativ 200 pe an sau o biserica noua la fiecare doua zile, arata un studiu APADOR Elvetia si Fundatia Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta, citat de publicatia Le Courrier des Balkans. In comparatie, fata de 1990, avem de trei ori mai putine scoli, iar numarul paturilor din spitale aproape s-a injumatatit. In 19 ani, statistic, au disparut in medie 1.056 de scoli pe an, adica trei pe zi. Numarul paturilor din spitale a scazut cu o medie de 3.835 pe an, iar din 2000 pana in 2009 a disparut in medie un spital pe an.

Balanta dintre biserici si scoli sau spitale inclina covarsitor in favoarea locurilor de rugaciune. In 2008, numai Biserica Ortodoxa Romana avea aproape 16.000 de lacasuri de cult, aproximativ 80% din bisericile nou-construite apartinand acestui cult. In schimb, fata de biserici, in anul scolar 2008-2009 a functionat un numar de doua ori mai mic de gradinite, scoli si universitati: 8.221. In 1990, in Romania existau 28.303 unitati de invatamant, ceea ce inseamna ca in 19 ani numarul lor s-a redus de peste trei ori. si sanatatea a pierdut meciul cu nevoia de rugaciune. Daca in 1990 Romania avea 207.000 paturi de spital, in 2008 numarul lor ajunsese la 137.984. Din 2000 pana in 2009, numarul spitalelor a scazut de la 442 la 431.

Ok, pot înțelege, nu (mai) construim școli pentru că nu mai sunt așa mulți copii și oricum sunt inutile. „Școala vieții” e tot ce trebuie în România. Dar atunci de ce nu spitale? Că bolnavi sigur se găsesc. Biblioteci? Săli de sport? Piste pentru bicicliști? Plantări de copaci? Amenajări de parcuri?Ceva, orice, UTIL. Nu doar spălări de creier(e) și golire de buzunare.

Nu, așa ceva nu se va întâmpla. Nu în România. Aici e nevoie doar de biserici, cât mai multe. În fiecare cătun uitat de vreme, dacă se poate. Nu contează că nu există acolo școală, dispensar sau farmacie. Biserică să fie, ridicată din contribuția enoriașilor, dacă se poate…Și, neapărat, cu popă cu mână lungă și tarif fix – atâta costă un botez, o cununie, o înmormântare: „Nu-mi dai, te descurci, îți îngropi singur mortul. Nu contează că sunt plătit pentru exact aceste servicii, fraiere!”

Ca să fiu clar – nu am nimic împotriva credinței. În fond, fiecare e liber să creadă, în străfundul cugetului său, în orice, de la Allah/Iahve până la Monstrul din Spaghete. Ceea ce mă frapează și revoltă este fenomenul irosirii sub formă instituționalizată, de Biserică. În special BOR. Prea multe biserici (noi) și prea puține acte de caritate (acestea există, totuși):

În concluzie, de serviciile sociale oferite de Biserica Ortodoxă Română, prin aşezămintele de protecţie socială sau prin programele social-filantropice, au beneficiat:

• 160.572 de copii din aşezămintele sociale ale bisericii, ale statului dar mai ales din familii sărace sau victime ale inundaţiilor;
• 25.973 persoane cu dizabilităţi, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependenţe, persoane infectate cu HIV/SIDA, victime ale traficului, nevăzători, surdo-muţi, delincvenţi, prostituate, etc
• 131.994 persoane vârstnice din aşezămintele de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor bisericeşti, aşezăminte ale statului, bătrâni singuri sau în familii;
• 116.450 familii sărace, fără adăpost sau victime ale inundaţiilor.

Dacă în alte privințe s-au făcut progrese vizibile, se pare că la acest capitol încă am rămas în Evul Mediu…

O opinie ceva mai radicală, aici.

Pentru toți cei ce militează împotriva interzicerii vălului islamic în statele europene:

La Corte d’appello di Dubai ha confermato la condanna a un mese di carcere a una coppia britannica colpevole di essersi baciata in pubblico nell’Emirato. I due, identificati dalla stampa britannica come Ayman Najafi, 24 anni, e Charlotte Lewis, 25, erano stati condannati in primo grado dopo essere stati arrestati a novembre in un ristorante del quartiere di Jumeirah Beach Residence per aver "commesso un atto sessuale in un luogo pubblico".

De aici.

Nu n-am să scriu „greață de România”, nici „România, țară de rahat”, nici alte asemenea minunății. N-ar fi corect. Este doar vorba de greață față de anumite specimene, în niciun caz oameni, dar nici animale – din simplul motiv că aș jigni animalele prin asemenea comparații. Nu, animalele sunt bune, chiar nobile, față de cazuri precum cel de mai jos:

Pentru familia lui Pavel Rentea, Vinerea Mare a fost plină de suferinţă. Acesta plecase în jurul prânzului cu nepoţica lui să o întâmpine pe mama acesteia, care venea de la ţară. Ţinându-şi cu o mână nepoţica şi cu cealaltă bicicleta, a încercat să traverseze de pe un trotuar pe altul o străduţă dintre blocuri în zona Consul. În vârstă fiind şi bolnav de inimă, Pavel a traversat încet cei trei metri care despărţeau străzile. Asta l-a scos din sărite pe Cosmin Drăgan, un tânăr aflat la volanul unui BMW gri, seria 5, înmatriculat în Anglia. Martorii au povestit că, după un schimb de replici între cei doi, Cosmin s-a dat jos din maşină şi l-a lovit cu pumnii pe Pavel, apoi s-a întors în autoturism. După câteva secunde, a revenit şi i-a mai dat un pumn lui Pavel sub ochii îngroziţi ai fetiţei. Apoi a demarat în trombă. Pavel a mai mers câţiva metri, apoi s-a prăbuşit la pământ. O vecină care a venit la faţa locului a povestit că acesta spunea cu voce stinsă că simte că moare. Medicii de la Ambulanţă l-au găsit în stare de inconştienţă. Făcuse stop cardiac.

Din Gazeta de Sud.

Adevărul relatează de asemenea cazul.

PS Justiția? Doar o glumă proastă, ce caută legătura de cauzalitate dintre loviturile primite și infarctul ce a urmat imediat. Doar o coincidență nefericită, desigur…

În același timp, vă puteți uita și aici, aici sau aici.

Mare isterie tabloid-apocaliptică la început de săptămână, odată cu publicarea rezultatelor sondajului făcut de cei de la Asociația Pro-Democrația și CCSB.

Nu e nicio noutate faptul că românii votează în necunoștință de cauză și că nu cunosc rolul instituției fundamentale dintr-un stat democratic (Parlamentul, adică). Referendumul nu a fost nici primul și nu va fi nici ultimul care să se muleze pe această ignoranță. Ar fi relevant de văzut câți români își cunosc senatorii și deputații corespunzători colegiului din care fac parte. Aș merge pe un 10-15%.

Faptul că retorica justițiară și simplificările de rigoare se bucură de succes la nivel societal iarăși nu constituie nicio noutate. Și nu e cazul doar României. Atitudini asemănătoare există și pe meleaguri mai vestice – a se vedea succesul avut în Olanda de Geert Wilders.

Altceva – dincolo de diversele racile ale mentalității colective – găsesc simultan îngrijorător și penibil – și anume interpretarea complet aiuristică și superficială a rezultatelor din sondaj. Un singur exemplu edificator: după o introducere în „atmosferă” („infracționalitatea, criminalitatea în România a crescut încontinuu iar autoritățile nu mai pot face față” – de remarcat formularea) la întrebarea „Dvs ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea?”, 50% dintre respondenți au răspuns DA.

Bun, a fost o întrebare if-else, ca să spun așa. Să continuăm. Întrebarea următoarea vine firesc: „Dacă un asemenea referendum s-ar organiza, dvs cum ați vota: pentru sau împotriva reintroducerii pedepsei cu moartea?”. Și aici intră în scenă geniala mass-media autohtonă:

Cu toate că se specifică foarte clar că la această întrebare răspund doar cei ce au fost de acord în prealabil cu referendumul, și că procentul 91% este din cel 50% care doresc referendum pe tema pedepsei cu moartea (adică ceva mai puțin de 50% din total), logica și capacitatea jurnalistică de a asimila aceste informații s-a pierdut pe drum, după cum lesne se poate observa. Creierașele-mosorel rețin doar numărul cel mai mare. Nouăzeci și unu la sută….oau…

Mai jos – două capturi de ecran de pe Mediafax.ro și Realitatea.net, în caz că cei de acolo își vor da seama de penibilul situației și vor scoate respectivele articole de pe site-uri:

Până la data și ora acestei postări, nu o făcuseră. Linkurile aferente – aici și aici.

La fel stau lucrurile și cu întrebarea privind țiganii ce comit infracțiuni în afară, referendumul aferent și procentul zdrobitor (94%) ce dorește ridicarea cetățeniei acestora. Ați înțeles mecanismul.

Iar aceste derapaje „jurnalistice” mi se par mai relevante decât sondajul în cauză: faptul că niște pseudo-jurnaliști, împreună cu șefii lor, împreună cu cei ce aprobă materialele ce se publică, nu fac minimul efort de informare și verificare, în schimb preferă senzaționalismul ieftin de tip tabloid. Iar această denaturare – intenționată sau nu, înclin spre a doua variantă – spune multe despre calitatea ce caracterizează mass-media autohtonă. Nu contează cât e de corect ceea ce publicăm, important e să avem rating/trafic.

Lenea, incompetența, goana după titluri de impact, se pare că sunt mai degrabă normă decât excepție.

Sondajul poate fi găsit aici.

The kind of arbitrary power Burke so detested and referred to almost constantly in his attacks upon the British government in its relation to the American colonists and the people of India and Ireland, and upon the French government during the revolution, was foremost in the minds of all the architects of the political community, and they thought it could be eliminated, or reduced to insignificance, by ample use of legislative and judicial machinery.

What we have witnessed, however, in every Western country, and not least in the United States, is the almost incessant growth in power over the lives of human beings — power that is basically the result of the gradual disappearance of all the intermediate institutions which, coming from the predemocratic past, served for a long time to check the kind of authority that almost from the beginning sprang from the new legislative bodies and executives in the modern democracies.

De aici.