Camil Stoenescu's blog

poveste chinezească:

Un rege cârmuia cu cea mai mare asprime. Împărțea dreptatea, rostea hotărârile și veghea ca osândele să fie duse la îndeplinire repede și fără milă.

Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau cine știe ce. Simțea că autoritate îi slăbea tot mai mult. L-a chemat, așadar, într-o zi pe primul-ministru și i-a spus:

- Am trimis la moarte un număr mare de oameni, și cu toate astea, nu sunt temut. Cum se poate așa ceva?

- Iată că se poate, a răspuns ministrul. Trebuie să pătrunzi taina autorității. Toți cei pe care i-ai trimis la moarte erau vinovați – ucigași, tâlhari, violatori. Ceilalți, cei cinstiți, n-au de ce să se teamă. Dacă vrei să fii temut trebuie să trimiți la moarte și oameni nevinovați.

Regele a clătinat din cap. Pricepuse.

După două zile l-a trimis la moarte pe primul-ministru.

Jean-Claude Carriere – Cercul mincinoșilor

(ca răspuns la o leapșă primită de la Ștrumfița cu Eșarfă)

Nu cred că răspunsurile vor fi chiar în ton cu ceea ce se așteaptă de obicei de la astfel de demersuri, dar asta contează mai puțin.

Cum principiile mele nu sunt de natură să constituie subiect de (de)scris pe blog, enumăr aici un câteva idei congruente într-o oarecare măsură cu cele proprii:

1. 1. Să aștepți oricât.

      Să aștepți orice.

      Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile ce te ajută să trăiești în prezent.

      Să nu numeri zilele.

      Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

      Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

      …

      Dacă gândul acesta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

      Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.

      Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

   („Viața pe un peron”, Octavian Paler)

povestire japoneză

Din bogata tradiție zen, în care unele povestiri sunt atât de scurte încât rămân suspendate, se zice că un învățăcel l-a întrebat odată pe maestrul său ce este budismul:

- Îți voi răspunde, i-a spus acesta, îndată ce vom fi singuri.

Când au rămas singuri, învățăcelul a pus încă o dată întrebarea. Învățătorul i-a făcut semn să-l urmeze și l-a dus în grădină, unde i-a arătat, fără să scoată o vorbă, un pâlc de bambuși.

Învățăcelul nu înțelegea nimic. La care învățătorul i-a spus:

- Iată un bambus înalt, și iată alături unul mic.

Jean-Claude Carriere – Cercul mincinoșilor

Decideți singuri, după ce vă uitați un pic aici:

…sau după cum bine zicea și nenea Einstein: „I want to know God’s thoughts…the rest are details.”

Turambar explică mai detaliat . Și dacă tot ne-am apucat, poate că v-ar interesa asta și asta.

Trei tipuri umane se pot defini pornind de la o cameră cufundată în beznă.

Într-o cameră cufundată în beznă, un ins caută ceva. Este un om de știință.

Într-o cameră cufundată în beznă, un ins caută ceva ce nu există. Este un filosof.

În aceeași cameră cufundată în beznă, un ins caută ceva ce nu există și strigă: „Am găsit!”. Este un credincios.

Cât încă mai este 1 martie:

Îmi cer scuze că vă supărăm de mult prea multe ori pe motive pe care nici noi, în nemernicia noastră, nu prea le înţelegem de multe ori.

Îmi cer scuze că ne cerem scuze de prea puţine ori şi că, atunci când o facem, aşteptăm felicitări de parcă am fi mutat munţii din loc.

Îmi cer scuze că uităm de prea multe ori că voi sunteţi totul pentru noi şi că lumea ar fi teribil de urâtă fără zâmbetul vostru, fără încruntarea voastră.[…]

De la Chinezu citire . Le spune bine de tot.

…și absurditățile de rigoare din mirobolanta epocă modernă, Andrei Pleșu scrie un excelent articol în Dilema Veche:

Deunăzi, mi-a căzut în mînă un document stupefiant. Dacă este autentic – şi după verificările pe care le-am făcut este – ne aflăm dinaintea unei probe dezesperante de sminteală instituţionalizată. E vorba de o listă de recomadări pe care membrii unui juriu al Comisiei Europene trebuie să le respecte, atunci cînd judecă şi selectează diferite proiecte de cercetare. Care va să zică, eşti invitat într-un board de experţi, capeţi spre analiză un set de dosare ale unor candidaţi care cer finanţare pentru proiectele lor şi trebuie să scrii un referat de susţinere sau de respingere. Mai întîi însă, trebuie să-ţi însuşeşti o serie de „indicaţii de la centru“. Lectura acestor indicaţii dovedeşte că autorii lor au avut în minte două presupoziţii: 1) Membrii juriului sînt nişte vietăţi rudimentare, necuviincioase, fără educaţie, porniţi, din plecare, să-şi căsăpească muşteriii şi 2) Candidaţii sînt o adunătură de semi-handicapaţi, în plină criză sufletească, bolînzi, vulnerabili pînă la leşin.

Ich wohne in meinem eigenen Haus,

Hab Niemandem nie nichts nachgemacht

Und — lachte noch jeden Meister aus,

Der nicht sich selber ausgelacht.

Friedrich Nietzsche – Știința voioasă

în română, în traducere (foarte) aproximativă:

Trăiesc sub acoperișul meu,

Pe nimeni n-am urmat fidel

Și-am râs de-acel maestru, eu

Ce însuși nu și-a râs de el.

Nu, nu știu germană, dar mă tot chinui să învăț

a good day for science

La suirea pe tronul strămoşilor, tânărul suveran indian Shabrahma avea doar 18 ani. Era tânăr, entuziat şi plin de vise, hotărât să rămână în memoria poporului său.

Împărăţia pe care o moştenea era întinsă şi bogată. La încoronare, i-a chemat pe toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a spus: "Vreau să-mi adunaţi la un loc toate cunoştinţele oamenilor, tot ce au creat oamenii până acum, toată istoria lor. Mă înţelegeți deci: vreau totul. Să veniţi la mine când veţi fi gata!"

Înţelepţii au plecat să îndeplinească porunca stăpânului lor. Trec zece ani. Într-o zi, la poarta palatului se înfăţişează o numeroasă caravană, din sute de cămile. La întrebarea regelui, mai-marele învăţaţilor răspunde: "Iată, Înălţimea vostră, tot ce ne-aţi cerut. Se află în spatele a două sute cincizeci de cămile."…

Tânărul împărat: "E mult prea mult, mai reduceţi!" Trec alţi zece ani. Aflat acum în plină maturitate, Shabrahma vede apărând iar caravana înţelepţilor, de data aceasta cu o sută de cămile.  Le răspunde: "Tot e prea mult, mai reduceţi!"

Se scurg douăzeci de ani. Încărunţit, împăratul vede venind pe cel mai de seamă dintre înţelepţi cu o cămilă de căpăstru. Oftând, suveranul îl întreabă: "Nu mai poţi reduce nimic? Nu cred că voi avea vreme să citesc tot ce scrie aici…"

Trec încă zece ani, Shabrahma este acum bătrân, timpul nu l-a iertat nici pe el…Cu ochii slăbiţi zăreşte într-o zi, venind prin praful drumului, pe starostele înţelepţilor, un bătrân cocârjat, la fel de bătrân ca vremea însăşi…Vine cu mâinile goale înaintea regelui – "Iată, Mărite, îţi aduc acum ce mi-ai cerut, tot ceea ce oamenii au realizat până acum, toată înțelepciunea și istoria existenţei lor: S-au născut, au trăit, au murit!…"